Am citit „În țara miticilor / de 7 ori Caragiale” de Ioana Pârvulescu

Înainte de această carte, nu am citit nimic de Ioana Pârvulescu. Am auzit însă despre dânsa și am aflat că este o scriitoare extraordinară. Este, pe deasupra, o persoană interesantă, fiind, pe lângă scriitoare, eseistă și profesor universitar la Universitatea din București, la Facultatea de Litere.


De aceea, nu mă surprinde acest eseu despre Caragiale.


Ioana Pârvulescu pătrunde adânc în universul caragialesc și îl frământă precum un aluat nedospit, scoțând din el cocoloașele dătătoare de savoare. Descoperim un nou arhetip uman specific operei lui I.L. Caragiale: Mitică. Iar acest nume se regăsește în titlul eseului. Practic, opera lui Caragiale este înțesată de acești „mitici”, de personaje care abundă prin simplitatea și, în același timp, prin complexitatea lor, iar aici avem câteva exemple de personaje: Miţa Baston, Zoe, Pristanda, Trahanache, Spiridon, Tipătescu, Farfuridi, Goe şi mulți alţii.


Această carte este de-a dreptul savuroasă și este, cred eu, cea mai modernă explorare a lumii lui Caragiale. Oricine îi adoră lucrările și îi recunoaște importanța pe scena dramaturgiei românești, trebuie să citească această carte. Să nu uităm, de fapt, că I.L. Caragiale este, practic, părintele teatrului românesc! Dacă ar trebui să numim un dramaturg român, atunci numele său ne-ar trece primul prin cap. Este un fel de William Shakespeare, dar din alte timpuri și cu alte păreri și opinii. William Shakespeare aducea în prim plan personaje nobile, remarcabile, dintr-o lume fantastică sau din scene istorice, dar I.L. Caragiale punea în plan „miticii”, personaje reale, din viața cotidiană, acei oameni care nu sunt remarcabili prin acțiunile lor, ci mai degrabă prin personalitățile lor comportamentale și prin limbaj (și aici putem lua ca exemplu cetățeanul turmentat), și scene reale, mai ales din viața politică, pe care o zeflemea în lucrările sale.


Oare nu viața de zi cu zi este la fel de interesantă ca cea din trecut? Oare viața din trecut nu era la fel de actuală pe vremea ei, așa cum este cea din prezent? Ce lucruri interesante se întâmplau în vremea lui William Shakespeare? Sigur! Era secolul al XVI-lea. Erau regi și regine peste tot, războaie, molimă și tot felul de moduri de guvernare. Cu siguranță că lumea lui Shakespeare era înțesată de „mitici” precum era lumea lui Caragiale, însă motivele pentru care el nu a putut face ceea ce a făcut Caragiale se leagă de faptul că unu exista o libertate de exprimare atât de mare pe vremea lui. Un părinte al teatrului au fost și unul și altul, dar cum am spus, din perioade diferite, iar normele de care s-a folosit Caragiale în România dn secolul al XIX-lea nu erau deloc aceleași ca cele din epoca lui William Shakespeare. Ambii au folosit pentru operele lor curentul cultural care circula în societate. Britanicii aveau nevoie de piese pătimașe, lirice, care să îmbărbăteze, din care să reiasă spiritul războinic, de drame și tragedii (Hamlet, Macbeth, Richard al III-lea, Troilus și Cresida, Titus Andronicus, Romeo și Julieta etc.), dar și de comedii (Comedia Erorilor - unde putem vedea, de fapt, niște arhetipuri diferite de cele cu care ne obișnuise Shakespeare, un fel „mitici” plasați în Grecia Antică), pe când românii, care aveau acces la mult mai multă informație, mai ales politică prin intermediul ziarelor, și la mai multă libertate de exprimare, aveau nevoie să se destindă de politic, lucru de care Caragiale a profitat, oferindu-le piese în care politicul este satirizat.


Trebuie să punctez faptul că nu consider că William Shakespeare și I.L. Caragiale sunt egali sau că unul este mai bun decât altul. Este ca și când am compara cartofi cu morcovi. Unul are stilul lui, iar altul stilul său. Să nu uităm, de asemenea, că discutăm de epoci și țări diferite. Am vrut doar să subliniez faptul că unul a avut acces la ceva, iar altul nu. Totuși, dacă William Shakespeare ar fi avut libertate de exprimare, cu siguranță că ar fi luat în râs în operele sale tot Parlamentul Britanic, în schimb Caragiale nu a fost deloc interesat să scrie opere istorice sau tragedii și drame. A lăsat asta altor oameni, pentru că lui nu îi era caracteristic să scrie așa ceva și și-a creat un stil unic, ironic, simplu, dar atât de bogat, un stil zeflemitor, atât de caracteristic civilizației românești.


Scriitoarea explorează ideea conform căreia lumea lui Caragiale și acest arhetip ar fi mai de actualitate azi, decât în trecut. Caragiale are această vrajă în operele sale, de a face operele sale să înflorească odată cu trecerea timpului, lucru pe care autoarea Ioana Pârvulescu îl observă cu precădere și îl punctează în cartea sa. Lumea de astăzi, cred eu, are și mai mulți mitici decât în trecut, și știm despre ei mai ales de a televizor și de pe social media, dar și din cercurile de apropiați. Am avea nevoie de încă un Caragiale ca să scrie despre ei și noi să râdem despre aceștia plătind un bilet la teatru.


Cartea este bine scrisă și bine structurată și mi-a plăcut până la ultima pagină. Mi-a plăcut că am putut explora modul în care Caragiale a interacționat cu copiii săi și cum talentul său s-a răsfrânt doar într-o mică măsură asupra lor. Am să mă interesez și am să caut dramaturgi din perioada modernă, pe care să îi citesc și să le urmăresc cu drag. Până atunci, mă mulțumesc cu Caragiale, Shakespeare, Jean Racine, Marin Sorescu, Nicolae Iorga și toți anticii greci.


Găsiți cartea în biblioteca virtuală de la Humanitas (dați click pe poză) sau o puteți achiziționa online sau din librării.


Cu bine!

Stele pe Goodreads: 🌟🌟🌟🌟🌟


Bisoux!




 

Subscribe Form

  • Instagram
  • Twitter
  • Myspace

©2020 by Ioana Savin.

This site was designed with the
.com
website builder. Create your website today.
Start Now