Omul şi destinul în "Iliada" lui Homer

       Omul, încă din cele mai vechi timpuri, a crezut că destinul său este hotărât de zei.

       Spre a se feri de anumite evenimente prezise de oracoli, ei încercau să fugă de destin sau să se lupte cu acesta pentru a încerca să-l schimbe. Însă, oricât de mult s-ar strădui să se ferească din calea lui, să fugă de ceea ce i-a fost sortit, omul găseşte întotdeauna o altă cale la care nu s-a gândit, spre a duce la împlinire destinul. Această luptă împotriva destinului a fost transpusă încă din cele mai vechi timpuri.

       Antichitatea este o epocă istorică ce se întinde de-a lungul a 5000 de ani. Aceasta începe cu apariţia scrierii cuneiforme în Sumer, Mesopotamia, acum în jur de 4500 de ani şi se încheie cu prăbuşirea Imperiului Roman de Apus în anul 476.

       În Europa, cea mai veche dintre civilizaţiile antice este cea grecească, a cărei naştere poate fi plasată pe la începutul mileniului al II-lea î.Hr., când o serie de triburi indo-europene, venind dinspre nord, supun populaţiile locale. Această civilizaţie culturală greacă se întinde pe trei mari epoci: "epoca homerică" (din secolul al VIII-lea î.Hr. până în secolul al V-lea î.Hr.), "epoca lui Pericle", când Antichitatea grecească era în vârf, în ciuda numeroaselor conflicte cu Imperiul Persan (secolele V-III î.Hr.) şi "epoca elenistică" (din secolul al III-lea, până la desfiinţarea Imperiului Macedonean de către romani în 168 î.Hr.).

       Secolul al XII-lea î.Hr. este considerat a fi începutul celei mai vechi epoci culturale a lumii greceşti, numită "homerică". Numele său provine de la celebrul Homer, poet şi rapsod grec legendar, căruia i se atribuie cele mai vechi creaţii literare europene, epopeile "Iliada" şi "Odiseea". Despre Homer se spune că ar fi fost orb şi că acompaniindu-se de kithara, un fel de liră, colinda Grecia, recitându-şi lungile compuneri care dezvoltau teme legendare sau mitice.

       Epopeea este un poem epic de mari dimensiuni în versuri, de o deosebită însemnătate pentru viaţa unui popor în care se povestesc fapte eroice, legendare sau istorice, dominate adesea de personaje extraordinare sau supranaturale.

       Cuvântul "epopee" provine din grecescul "epopoiia", unde "epos" înseamnă "poem" şi "poiein" - "a face".

        "Iliada" este cel mai vechi manuscris scris vreodată în Europa, în care, Homer povesteşte războiul dus de aheii conduşi de Agamemnon şi Menelau pentru cucerirea cetăţii Troia, sub pretextul răpirii Elenei, soţia lui Menelau de către Paris, fiul lui Priam. Asediul a durat 10 ani.

        Tema "Iliadei" este războiul, iar motivul este mânia lui Ahile, aşa cum reiese şi din incipit:


"Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,

Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse:

Suflete multe, viteze, trimise pe lumea cealaltă..."

       Ahile refuză să mai participe la războiul împotriva troienilor, după ce Agamemnon, abuzând de gradul lui de domn al oştirii îi luase o sclavă, pe Briseis. Inapariţia lui Ahile în cadrul oştirii favorizează succesele lui Hector şi ale troienilor. Ahile, animat de răzbunare, reintră luptă după ce Hector îi ucisese cel mai bun prieten, pe Patrocle. Răspândeşte groază în rândurile troienilor şi, într-un final, ajunge să se confrunte direct cu Hector, pe care-l ucide şi-l târăşte în urma carului de luptă. După ce refuzase mai întâi să dea troienilor corpul neînsufleţit al lui Hector, Ahile cedează în faţa rugăminţilor lui Priam, iar epopeea se sfârşeşte cu funeraliile lui Hector.

       Aflăm sfârşitul cetăţii lui Priam în "Odiseea", unde Odiseu povesteşte gazdelor sale peripeţiile în care trecuse în încercarea de a cuceri Ilionul.        O caracteristică a poemelor homerice o constituie intervenţia directă a naratorului în desfăşurarea firului epic, pentru a comenta, anticipând astfel, desfăşurarea faptelor. El se implică emoţional în "poveste", cel mai adesea pentru a sublinia orgoliul nemotivat al eroilor care cred că se pot împotrivi destinului.        O altă caracteristică este aceea a figurilor de stil. În "Iliada", epitetele sunt de obicei concrete, adeseori antepuse, uneori dublate de comparaţii. Ahile este "cel iute ca şoimul", "şoimanul", "cel bun de picioare", "cel arătos ca un zeu", Hector, "încoifatul". Apolo este "arcaşul", "cel cu arc de argint", ori "arcaşul slăvit". Leto este "pletoasa zeiţă", Hera, "zeiţa cu braţe albe", "ochioasa", Atena, "zeiţa-nstelată-n privire", Tetis are "picioare de argint", Zeus este "vijeliosul", "cel negru de nouri", "nouraticul".        Comparaţiile, de obicei dezvoltate şi grupate în serii vaste, apar mai cu seamă în scenele dinamice. Agamemnon îi atacă pe Isos şi Antiphos, fiii lui Priam, însă nimeni nu are curajul să îi ajute: "Tocmai ca leul când vine pe neaşteptate în cuibul Cerbului sprinten şi puii îi înhaţăşi-i rupe Lesne cu colţii vârtoşi şi frageda viaţă le sfarmă; Cerbul de-o fi chiar aproape, nu poate nimic să le-ajute, Doar e şi dânsul cuprins de-o straşnică spaimă; de aceea El o tuleşte-n pădure şi-acolo răzbate-n desişuri Şi se zoreşte şi-asudă, gonit de puternica fiară: Astfel pe fiii lui Priam de moarte să-i apere nimeni Nu îndrăzni la troieni; fugeau doar de spaimă cu toţii." Hector îi umple pe ahei cu groază: "Cum tabără valul, de vifor hrănit, furtunatic Peste-o corabie şi-o cotropeşte cu spuma, iar vântul Urlă prin pânze grozav, de tremură corăbierii Bieţii de spaimă cuprinşi, îi paşte doar moartea aproape; Astfel şi inim-aheilor se zbuciuma îngrozită."        Rezumatul pe cânturi: CÂNTUL I: Ahile este umilit de Agamemnon şi refuză să mai lupte; zeiţa Thetis, mama eroului, obţine de la Zeus promisiunea de a-i favoriza pe troieni în luptă până ce aheii îl vor chema pe Ahile în ajutor. CÂNTUL II: Într-un vis, Agamemnon este minţit de Zeus că va câştiga războiul împotriva Troiei. Agamemnon îi cheamă pe greci la luptă. Homer invocă din nou muza spre a face catalogul corăbiilor ce i-au urmat pe Agamemnon şi Menelau în distrugerea cetăţii lui Priam. CÂNTUL III: Menelau se luptă cu Paris şi îl învinge. Paris este scăpat de Afrodita, zeiţa iubirii şi a frumuseţii, care-l scoate de pe câmpul de luptă şi-l adăposteşte în cetate. CÂNTURILE IV-V: Cele două armate se confruntă. Diomede îi loveşte pe Ares şi pe Afrodita cu sabia, din dorinţa Atenei. CÂNTURILE VI-VII: Zeii se retrag în Olimp. Paris revine în luptă încurajat de Hector. Aiax se luptă cu Hector, pe care-l loveşte cu un bolovan în piept. Hector este grav rănit, însă Apollo îi oferă putere şi sănătate pentru a continua lupta care se opreşte la apusul soarelui. CÂNTUL VIII: Ajutat de zei, Hector incendiază corăbiile grecilor. CÂNTUL IX: Odiseu şi Aiax cer ajutorul lui Ahile, însă acesta îi refuză. CÂNTUL X: Noaptea, Ahile şi Odiseu pătrund în tabăra troiană şi cauzează pierderi. CÂNTUL XI: Agamemnon, Odiseu, Menelau şi Diomede sunt răniţi. Ahile nu doreşte să ofere sprijinul său atunci când este întrebat de cel mai bun prieten al său, Patrocle. CÂNTURILE XII-XIII: Hector ajunge la corăbiile ahee.  CÂNTUL XIV: Agamemnon vrea să fugă pe mare, însă Odiseu îl opreşte. Zeii găsesc un şiretlic pentru a-l adormi pe Zeus. Poseidon profită şi-i ajută pe greci. CÂNTUL XV: La porunca lui Zeus, Apolo îl îmbărbătează pe Hector care reintră în luptă. Aiax se luptă cu Hector, pe care-l loveşte cu un bolovan în piept. Hector este grav 1rănit, însă Apollo îi oferă putere şi sănătate pentru a continua lupta. CÂNTUL XVI: Patrocle, îmbrăcat în armura lui Ahile, se luptă cu Hector şi este ucis. CÂNTUL XVII: Aiax şi Menelau luptă cu troienii pentru trupul lui Patrocle. CÂNTUL XVIII: Hefaistos îi făureşte lui Ahile o nouă armură. CÂNTUL XIX: Ahile şi Agamemnon se împacă. CÂNTUL XX: Zeus permite celorlalţi zei să intervină în bătălie; are loc prima confruntare între Ahile şi Hector, care scapă cu viaţă graţie lui Apolo. CÂNTUL XXI: Troienii sunt alungaţi în cetate de Ahile. CÂNTUL XXII: Ahile îl fugăreşte pe Hector de trei ori în jurul cetăţii. Zeiţa Atena ia chipul lui Deifos, fratele lui Hector, pentur a-l îndupleca pe acesta să se lupte cu Ahile. Hector şi Ahile se luptă, iar Hector moare. Ahile îi trage trupul în urma carului de luptă şi-i profanează trupul. CÂNTUL XXIII: Au loc ceremonii în cinstea lui Patrocle. CÂNTUL XXIV: Îmbunat de zei, Ahile îi înapoiază trupul lui Hector tatălui său, regele Priam. Casandra prevesteşte sfârşitul cetăţii. 

În epopee, alături de eroi, intervin şi zeii, dând operei un caracter miraculos. Atena îi ajută pe Ahile, Apollo pe Hector. Hera, Atena şi Poseidon inspiră aheilor curajul şi puterea, în timp ce Apollo, Artemis şi Afrodita sunt de partea troienilor. Nu este un război numai între oameni ci şi între zei. În "Iliada" nu zeii sunt supremi, ci destinul, căruia i se supun şi oameni şi zei. Până şi regele zeilor i se supune, care coboară talerul cu soarta lui Hector. Atena îi şopteşte lui Diomede să o lovească pe Afrodita cu spada atunci când o va vedea, pentru a-i da de înţeles că războiul nu este un loc pentru zeiţa iubirii. Numai Ares umblă printre soldaţi insuflându-le ura şi pofta de luptă, însă iese din peisaj când este rănit de Diomede, tot din dorinţa Atenei, şi fuge în Olimp să se adăpostească.


De obicei, zeii apar pământenilor sub formă de muritori, în cazul acesta, Atena ia chipul lui Deifos, fratele lui Hector pentru a-l încumeta să lupte împotriva lui Ahile, sub zidurile Troiei. Arareori li se relevează sub adevărata lor înfăţişare.


Zeii homerici se deosebesc de pământeni doar prin calitatea nemuririi, prin statura şi forţele lor excepţionale. Prin comportarea lor, ei sunt asemenea oamenilor, Zeus se ceartă cu soţia sa, Hera, Atena cu fratele său, Ares. Ares, zeul războiului, urlă de durere când e rănit de Diomede şi fuge să se adăpostească în Olimp.


Acest articol a fost publicat inițial pe vechiul meu blog Youaresogonnareadme, la data de 16/01/2010.

 

Subscribe Form

  • Instagram
  • Twitter
  • Myspace

©2020 by Ioana Savin.

This site was designed with the
.com
website builder. Create your website today.
Start Now